Drepturile de autor în relațiile de muncă

Drepturile de autor în relațiile de muncă – cui aparțin? 

Drepturile de autor reprezintă un subiect complex și adesea insuficient explorat în contextul relațiilor de muncă deși este esențială o înțelegere aprofundată a prevederilor legale și a implicațiilor practice ale acestora pentru angajați și angajatori deopotrivă.  

Subiectul atribuirii drepturilor de proprietate intelectuală în cazul creațiilor și inovațiilor realizate de angajați în raporturile de muncă este unul complex și delicat, generând adesea întrebări și preocupări pentru toate părțile implicate.  

Dilema centrală care se pune este dacă aceste drepturi aparțin în mod automat angajatorului sau dacă ele rămân în patrimoniul salariatului creator. 

Acesta poate deveni o sursă de tensiune și incertitudine pentru companii, mai ales în situațiile în care s-au făcut investiții semnificative în proiectele respective, iar disputele de acest gen pot avea un efect profund negativ asupra relațiilor de muncă și asupra activității companiei în ansamblu. 

Astfel de provocări pot apărea în diverse domenii ale proprietății intelectuale, de la dreptul de autor și până la desene, modele și brevete de invenție. 

Ca principiu director, este recomandat ca cesiunea drepturilor de proprietate intelectuală să fie reglementată în mod explicit prin intermediul clauzelor contractuale relevante, încă din faza premergătoare creării operei sau invenției. Această abordare preventivă poate contribui la evitarea ulterioară a conflictelor și la asigurarea unui cadru juridic clar și predictibil pentru toate părțile implicate. 

Acest articol își propune să ofere o analiză a regimului drepturilor de autor în cazul operelor create de angajați în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu accent pe prevederile aplicabile ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (în continuare „Legea nr. 8/1996”). 

Definirea drepturilor de autor 

Înainte de a aborda aspectele specifice ale drepturilor de autor în relațiile de muncă, este util să definim conceptul în termeni generali.  

Drepturile de autor sunt drepturi exclusive recunoscute autorilor de opere originale, indiferent de modalitatea de creație, de forma concretă de exprimare și de valoarea și destinația operei (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 8/1996). Aceste drepturi conferă titularului lor prerogative atât de natură morală (recunoașterea paternității operei, dreptul de a decide asupra numelui sub care va fi adusă opera la cunoștința publică etc.), cât și de natură patrimonială (dreptul de reproducere, dreptul de distribuire, dreptul de comunicare publică etc.). 

Drepturile morale de autor sunt strâns legate de personalitatea autorului și sunt considerate inalienabile, netransferabile și imprescriptibile. Drepturile patrimoniale de autor, pe de altă parte, au o natură economică și conferă titularului lor posibilitatea de a exploata opera și de a obține beneficii materiale din utilizarea acesteia. Spre deosebire de drepturile morale, drepturile patrimoniale pot fi transferate sau cesionate către terți, inclusiv către angajator, în condițiile prevăzute de lege sau stabilite prin contract. 

Principiul general – angajatul ca titular al drepturilor de autor 

Legea nr. 8/1996 stabilește, ca regulă generală, faptul că drepturile de autor asupra unei opere create de un angajat în executarea atribuțiilor de serviciu aparțin autorului (angajatului), în absența unei clauze contractuale contrare. Art. 45 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres că „în lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale aparțin autorului operei create”. 

Această prevedere este o particularizare a principiului general cuprins în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 conform căruia opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată. 

Principiul se întemeiază pe ideea că actul de creație este, prin natura sa, un demers individual și personal, chiar și atunci când se desfășoară în cadrul unei relații de muncă. Angajatul, în calitate de creator al operei, beneficiază astfel de protecția drepturilor de autor, indiferent de faptul că opera a fost realizată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. 

Să luăm cazul unui designer grafic angajat într-o agenție de publicitate. În cadrul activității sale curente, designerul creează o serie de materiale vizuale pentru campaniile publicitare ale clienților agenției. În lipsa unor prevederi contractuale contrare, drepturile de autor asupra acestor materiale vor aparține designerului, chiar dacă ele au fost create în scopul specific al activității agenției. 

Excepții de la principiul general (1) – Programele de calculator create de angajați 

Una dintre cele mai importante excepții se referă la programele de calculator (software) create de angajați în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Astfel, dispozițiile art. 75 din Legea nr. 8/1996 care prevăd că „în lipsa unei convenții contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator create de unul sau mai mulți angajați în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori după instrucțiunile celui care angajează, sunt ale acestuia din urmă”. 

Rațiunea acestei excepții rezidă în faptul că programele de calculator sunt, de regulă, create într-un context de muncă specific, în care angajatorul stabilește cerințele, furnizează resursele necesare și își asumă riscurile asociate dezvoltării software-ului. Prin urmare, legea recunoaște interesul legitim al angajatorului de a deține drepturile patrimoniale asupra programelor de calculator create de angajații săi. 

Pentru a intra sub incidența art. 75 și a atrage atribuirea drepturilor patrimoniale către angajator, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (1) opera trebuie să fie un program de calculator, (2) programul trebuie să fie creat de unul sau mai mulți angajați, (3) crearea programului trebuie să fi avut loc în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale angajaților sau după instrucțiunile angajatorului. 

Îndeplinirea acestor condiții va avea ca efect transferul automat al drepturilor patrimoniale de autor către angajator, în absența unei convenții contrare între părți. 

De exemplu,  o companie angajează o echipă de programatori pentru a dezvolta un nou software de gestiune a resurselor umane. Programatorii lucrează la acest proiect în baza atribuțiilor specificate în contractele lor individuale de muncă. În acest caz, în absența unor clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra software-ului vor reveni companiei (angajatorului), în virtutea art. 75 din Legea nr. 8/1996. 

Cu toate acestea, o problemă sensibilă în acest context rămâne aceea a identificării autorului operei, deoarece așa cum am arătat anterior drepturile de autor cuprind nu numai o componentă patrimonială (drepturile pe care le dobândește angajatorul în temeiul art. 75), ci și o componentă morală care rămâne la autorul programului pe calculator.  

Pentru identificarea autorului programului, va trebui să ne raportăm la obiectul protecției prevăzut de art. 73 din Legea nr. 8/1996. Astfel, legea consideră autori ai unui program pe calculator persoanele a căror contribuție se concretizează în „orice expresie a unui program, programele de aplicație și sistemele de operare, exprimate în orice limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepție pregătitor, precum și manualele”. 

În schimb, contribuțiile limitate la ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfețelor sale, nu sunt protejate de dreptul de autor și, prin urmare, nu conferă calitatea de autor. 

Excepții de la principiul general (2) – Operele fotografice create în baza unui contract de muncă 

O altă excepție vizează operele fotografice create în executarea unui contract individual de muncă. Art. 87 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede că, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale asupra unei opere fotografice create în aceste condiții se prezumă a aparține angajatorului pentru o perioadă de 3 ani de la data predării operei. 

Această prevedere are la bază ideea că, în multe situații, opera fotografică realizată în contextul unei relații de muncă este strâns legată de activitatea și interesele angajatorului, care poate dori să o utilizeze în scopuri specifice (publicitate, promovare etc.).  

Totuși, prezumția transferului drepturilor către angajator este limitată în timp, permițând autorului (salariatului) să își recupereze drepturile patrimoniale după expirarea termenului de 3 ani. 

Cesiunea drepturilor patrimoniale prin clauze contractuale 

Dincolo de excepțiile prevăzute de lege, părțile unui contract individual de muncă au posibilitatea de a include clauze specifice privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor de la angajat către angajator.  

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 menționează că, în cazul în care o astfel de clauză există, aceasta trebuie să precizeze expres termenul pentru care au fost cesionate drepturile. În absența unei precizări exprese, cesiunea se consideră a fi făcută pentru o perioadă de 3 ani de la data predării operei. 

Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile generale în materiale cesiunii drepturilor de autor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 8/1996. 

Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise și să menționeze, pentru fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor.  

Absența oricăreia dintre aspectele menționate anterior dă dreptul părții interesare de a cerere rezilierea contractului.  

De asemenea, cesiunea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operele viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate, este lovită de nulitate absolută 

Includerea unor clauze de cesiune în contractul de muncă poate răspunde intereselor și nevoilor specifice ale angajatorului, care poate dori să dețină controlul asupra utilizării și exploatării operelor create de angajați. Totuși, este important ca aceste clauze să fie negociate și formulate cu atenție. 

Să luăm următorul exemplu practic. O persoană este angajată de o companie pentru a redacta o serie de articole destinate unui blog companiei. Contractul individual de muncă include o clauză prin care drepturile patrimoniale asupra articolelor sunt cesionate angajatorului pentru o perioadă de 5 ani de la data predării lor. În acest caz, editura va putea utiliza și exploata articolele în condițiile stipulate în clauza de cesiune, iar scriitorul (salariatul) va recupera drepturile patrimoniale la expirarea termenului de 5 ani. 

Utilizarea operelor de către angajator 

Chiar și în absența unei clauze de cesiune, angajatorul beneficiază de anumite drepturi de utilizare a operelor create de angajați în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.  

Art. 45 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că angajatorul poate utiliza opera creată de angajat în cadrul obiectului de activitate, fără a fi necesară o autorizare specială din partea acestuia. 

Această prevedere are rolul de a facilita utilizarea operelor în scopurile specifice ale activității angajatorului, recunoscând faptul că aceste opere au fost create tocmai în vederea realizării obiectului de activitate.  

Totuși, pentru utilizări care depășesc cadrul obiectului de activitate, angajatorul ar trebui să obțină consimțământul angajatului și să îl recompenseze corespunzător pentru creația sa. 

De exemplu, o agenție de publicitate angajează un copywriter pentru a redacta textele publicitare destinate campaniilor clienților săi. Agenția poate utiliza aceste texte în cadrul obiectului său de activitate (realizarea de materiale publicitare pentru clienți) fără a fi nevoie de o autorizare specială din partea copywriter-ului. Totuși, dacă agenția dorește să utilizeze textele în alte scopuri (de exemplu, într-o carte despre tehnicile de copywriting), va fi necesar consimțământul autorului și recompensarea sa. 

Remunerația suplimentară a salariatului autor pentru veniturile disproporționate obținute de angajator 

Un aspect important al regimului drepturilor de autor în relațiile de muncă îl reprezintă dreptul angajatului la o remunerație suplimentară atunci când opera sa generează venituri disproporționat de mari în raport cu remunerația inițială.  

Art. 45 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că, în absența unor acorduri colective sau contracte colective de muncă care să stabilească un mecanism comparabil, autorul are dreptul la o remunerație suplimentară din partea angajatorului sau a succesorilor săi în drepturi, atunci când remunerația convenită inițial se dovedește a fi vădit disproporționată în raport cu beneficiile obținute din utilizarea operei. 

Această prevedere are rolul de a asigura o remunerare echitabilă a autorului în situațiile în care opera sa aduce angajatorului beneficii substanțiale, care depășesc cu mult estimările inițiale. Prin recunoașterea dreptului la remunerație suplimentară, legea urmărește să corecteze eventualele dezechilibre contractuale și să asigure o participare justă a autorului la succesul operei sale. 

Concluzii 

Regimul drepturilor de autor în relațiile de muncă implică o serie de principii și excepții care trebuie analizate cu atenție de către angajați și angajatori deopotrivă. Deși regula generală este că angajatul deține drepturile de autor asupra operelor create în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, există situații specifice în care legea sau clauzele contractuale pot determina o abordare diferită. 

Pentru a evita potențialele dispute și pentru a asigura o gestionare eficientă a drepturilor de autor, este importat ca părțile unui contract individual de muncă să negocieze și să formuleze cu claritate clauzele relevante, ținând cont de interesele și nevoile fiecăreia. De asemenea, atât angajații, cât și angajatorii trebuie să fie conștienți de drepturile și obligațiile lor prevăzute de legislația aplicabilă, astfel încât să poată lua decizii informate și să își protejeze în mod adecvat creațiile intelectuale.